Ca instituţie, obştea a jucat un rol important în istoria românilor, fiind cea mai veche formă de producţie, dezvoltată din comuna primitivă. Această formă de organizare a dăinuit până spre zilele noastre. Obştea era comunitatea teritorială care stăpânea în comun teren de cultură, păşuni, păduri şi ape . Aceasta grupa, iniţial, pe descendenţii unui strămoş comun, un moş, de unde vine şi cuvântul moşie, adică terenul stăpânit în devălmăşie de către membrii aceleeaşi cete. „Pătrunderea în obşte se făcea prin căsătorie sau înfrăţire, iar mai târziu, prin cumpărare de pământ, dar toate numai cu aprobarea comunităţii”. Cum activităţile economice de bază erau cultivarea pământului şi creşterea animalelor, suprafaţa de teren era repartizată în aceste direcţii. „Vatra satului era înconjurată de trupurile de moşie, care cuprindeau terenul arabil, izlazul şi pădurea” .

Obştea moşnenilor slăniceni îşi deapănă istoria în chip asemănător cu al celorlalte obşti muşcelene, şi nu numai. Stăpânirea în devălmăşie a pădurilor, munţilor, izlazului, apei şi chiar a unei părţi a pământului de cultură este încă prezentă la începutul secolului al XIX-lea . Intrarea în stăpânire individuală a vetrei satului şi apoi a pământului de cultură din „muşcel”, cum îl numesc şi astăzi locuitorii satului, a dus la slăbirea obştii. Scoaterea din indivizie a pământului de cultură a dus la apariţia nemulţumirilor datorate faptului că suprafeţele împărţite nu erau toate asemănătoare din punct de vedere calitativ, dar şi datorate unor abuzuri din partea unor moşneni. Acest lucru a dus la intentarea de procese de către unii moşneni împotriva altora, procese care au durat peste 100 de ani. Jalbele cu implicaţii însemnate au fost judecate de către Veliţii Boieri în anul 1825, a căror decizie s-a pus în aplicare abia în anul 1879. Aceste lungi procese au dus la sărăcirea unor moşneni şi îmbogăţirea altora, la introducerea în obşte a unor străini şi la accentuarea procesului de fărâmiţare a proprietăţii obşteşti.

Stăpânirea în colectiv a izlazului, apei, prundişurilor, pădurilor şi munţilor a dus la exploatarea şi administrarea acestor bunuri în mod iraţional. De aici creşterea golurilor alpine pe seama pădurilor de molid, apariţia poienilor în pădurile de fag, dispariţia pădurilor de stejar, degradarea izlazurilor, eroziuni de teren în preajma satului, inundaţii.

În aceste condiţii statul intervine prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor şi pune sub control aceste bogăţii naturale prin Codul Silvic din 1910. Ministerul urma să întocmească aşezăminte tip pentru obştile de moşneni care urmau să fie adaptate de fiecare obşte şi apoi să fie lege după care să se conducă şi pe care s-o respecte.

„Nu poate fi înţeles sufletul românului şi istoria lui … fără a înţelege dragostea poporului român pentru pămîntul său” (N. Iorga)
Unul dintre factorii care a contribuit enorm la definitivarea etnogezei româneşti şi a asigurat continuitatea specificului poporului român timp de secole este obştea sătească. Aceasta reprezintă principala formă de organizare a muncii din evul mediu timpuriu, şi, în acelaşi timp, a jucat un rol important în lupta de rezistenţă a românilor contra năvălirilor barbare.
Primele forme de obşte sătească le întîlnim în Orientul Antic. Popoarele antice, mai ales cel egiptean sau mesopotamiam, au reuşit să organizeze primele obşti săteşti ca urmare a condiţiilor naturale de care au avut parte. Din cîte ştim, precipitaţiile puţine care cad în Orientul Apropiat impun practicarea irigaţiei în agricultură pe scară largă. Acest lucru a fost posibil prin organizarea comunităţilor orientale în obşti săteşti.
În teritoriul carpato-danubiano-pontic, primele obşti săteşti sunt întîlnite în timpul domniei regelui Burebista. Deşi nu cunoaştem precis forma de organizare şi structura acestor formaţiuni sociale, obştile săteşti de sorginte dacică au supravieţuit în timp, atît în timpul ocupaţiei romane, cît şi după aceasta.
Perioada de afirmare deplină a obştii săteşti are loc în interiorul comunităţii daco-romane. Începînd cu retragerea împăratului Aurelian din anii 269/275 p.Chr. din Dacia, şi pînă la organizarea primelor formaţiuni prestatale (sec. IX-X), obştile săteşti au constituit principalele forme de organizare a muncii şi a producţiei în interiorul poporului româm în formare. În continuare, pentru o mai bună înţelegere a obştii săteşti, vă propun unele aspecte legate acest fenomen.
Obştea sătească era compusă din două elemente: teritoriul şi comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră şi moşie. Vatra era teritoriul pe care erau construite toate casele şi locuinţele ţăranilor. Prin termenul de „moşia” satului, înţelegem totalitatea terenurilor arabile şi nearabile, de care se foloseau membrii comunităţii, adică: terenurile destinate cultivării cerealelor, terenurile destinate creşterii animalelor, fînaţele, iazurile, pădurile, livezile, etc. De notat că terenurile arabile erau proprietatea privată a tăranilor, şi puteau fi transmise ereditar, după principiul patriarhal (din tată în fiu); în timp ce terenurile nearabile erau stăpînite în devălmăşie, adică fiecare membru al comunităţii se putea folosi de el. Prin comunitate înţelegem toţi locuitorii unei obşti săteşti. Aceasta se împărţea la rîndul ei în familiile individuale şi cetele de neam. O familie individuală constituia familia simplă, aceeaşi care o avem în ziua de azi, dar care era mai numeroasă şi mai tradiţionalistă decît familiile de azi. Cetele de neam constituie totalitatea familiilor, grupate după nume. De exemplu: ceata de neam a familiei Moraru, sau ceata de neam a familiei Rotaru. În majoritatea cazurilor, în cadrul unei obşti săteşti erau între 7 şi 12 cete de neam. Un exemplu concludent este cel al obştii săteşti ce a precedat satului Hansca, r-nul Ialoveni, care era formată din 12 cete de neam, şi a avut o durată în timp de 900 de ani (fapte dovedit de descoperirile arheologice).
În cadrul obştii săteşti deosebim 3 principii, pe care le putem grupa în felul următor:
1. Teritorial – obştea sătească avea o întindere bine stabilită şi doar foarte rar aveau loc schimbări ale amplasării acesteia. Ele erau amplasate preponderent în zone protejate din punct de vedere natural sau greu accesibile (în văi, între dealuri, pe malul unui rîu sau în apropierea pădurilor). Mai mult, majoritatea erau fortificate, iar toate aceste aspecte au făcut practic imposibilă cucerirea acestor mici cetăţi de către hoardele de barbari, care erau în goană.
2. Agrar – prin acest principiu se subînţelege că principala ocupaţie a locuitorilor era agricultura. Deşi nu tocmai dezvoltată, agricultura, alături de creşterea extensivă a animalelor, constituia ocupaţia de bază a ţăranilor din cadrul obştii săteşti. Alte ocupaţii, cum ar fi negoţul, sau schimburile comerciale cu alte obşti, deşi se manifestau, nu erau pe deplin valorificate.
3. Principiul de neam – fiecare component al obştii săteşti era vorbitor de limbă română, era ortodox şi respecta „legea pămîntului”. Acestea erau principiile morale pe care trebuia să le respecte un locuitor pentru a fi membru al oştii săteşti. Devierile de la această regulă erau practic inexistente, iar acest lucru a consolidat caracterul conservator al societăţii româneşti de la acea vreme.
Totodată, obştea sătească s-a manifestat prin trei caractere. Acestea sunt:
1. Caracterul autarhic – reprezintă un organism social-economic închis, orientat mai mult spre conservarea resurselor şi posibilităţilor proprii. Putem spune că obştile săteşti au fost izolate chiar, iar relaţiile economice cu alte obşti s-au manifestat puţin. Pămîntul, considerat lucru sfînt, nu se înstrăina nici de la familie, şi nici de la obşte. El se transmitea ereditar (din tată în fiu), şi nu era permisă vînzarea sau schimbarea sa. Astfel, se contura din ce în ce mai mult importanţa cetelor de neam, care îşi aveau locul bine stabilit în viaţă şi cimitir.
2. Caracterul patriarhal – procesul muncii, mijloacele de muncă, unelte şi chiar producţia aveau un randament scăzut, rudimentar. Predomina agricultura şi creşterea animalelor cu caracter extensiv, iar produsele meşteşugăreşti de orice tip erau făcute în condiţii casnice. Cu toate aceste, recoltele satisfăceau necesităţile populaţiei, ba mai mult, se forma şi un fel de „buget” al obşii, în care intrau alimentele şi bunurile care erau în surplus, şi care erau strînse pentru „zile negre”.
3. Caracterul conservator – nu se acceptau devierile socială sau spirituală de la modul tradiţional de viaţă. Baza spirituală a obştii era formată de tradiţia populară şi religia creştin-ortodoxă. Garantul conservării acestor valori era voievodul (cneazul, jupînul) şi preotul. Se accepta ca bază juridică doar „legea pămîntului”, care era un cod de legi nescris, dar respectat cu stricteţe de comunitate. Era dificilă chiar şi comunicarea între diferite obşti, iar acest lucru a fost materializat în expresia „cîte bordeie, atîtea obicee”, întîlnindu-se dese deosebiri între obiceiurile obştilor săteşti.
După cum am mai menţionat, baza jurudică în cadrul obştii o constituia „legea pămîntului”. Aceasta era singura normă legală acceptată de comunitate, şi a rămas practic neschimbată pînă în timpurile reformelor antinaţionale ale regimurilor parlamentariste din a doua jumătate a secolului XIX. Înfracţiunile generale erau judecate în cadrul obştii de către voievod (alte denumiri atribuite acestuia fiind cneaz, jude sau jupîn). Faptele mai grave erau judecate de voievod alături de Sfatul oamenilor bătrîni şi înţelepţi. Iar cazurile deosebite, care erau destul de rar întîlnite erau judecate prin adunarea întregului sat, care judeca conform legilor pămîntului. De notat că în cadrul obştii săteşti nu exista pedeapsa cu moartea, cea, mai gravă pedeapsă fiind excomunicarea, adică excluderea din cadrul obştii (numită şi moarte civilă). În general, putem observa că creştinismul s-a răsfrînt şi asupra „codului social” al obştii săteşti. Acest lucru poate fi probat prin: caracterul blînd al pedepselor, spiritul de solidaritate al membrilor obştii în cazurile dificile, lipsa poligamiei, etc.
Formatul primar al obştii, neaservită, a fost prezent din cele mai vechi timpuri pînă la etapa stratificării sociale accentuate în cadrul obştii. În cadrul obştii neaservite, stratificarea socială era nesemnificativă. Clasele sociale (voievodul, preotul, tăranii liberi) nu se diferenţiau foarte mult din punct de vedere social, fapt ce asigura buna convieţuire în cadrul comunităţii. Odată cu primele începturi de stratificare socială în cadrul obştii săteşti, putem spune că apar şi relaţiile sociale feudale în societatea românească. Voievodul, împreună cu famiile mai favorizate şi-au însuşit cele mai fertile pămînturi şi cele mai frumoase herghelii de cai şi cirezi de vaci. Iar ţărănimea s-a stratificat în ţărani liberi (răzeşi în Ţara Moldovei şi moşneni în Ţara Românească ) şi ţărani aserviţi (vecini în Ţara Moldovei, iobagi în Transilvania, sau rumîni în Ţara Românească). Mai apar şi alţi funcţionari, precum: vornicul, jitarul, postelnicul sau nemesnicul.
Începînd cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-danubiano-pontic are loc începutul genezei statale. Primele formaţiuni statale au avut ca bază obştea sătească, formîndu-se prepondrent prin unirea sub un singur voievod sau cneaz a uniunilor de obşti. Procesul de formare a statelor medievale româneşti se încheie în secolele XIII-XIV, iar în cadrul acestui proces, obştea sătească a jucat un rol considerabil. De altfel, observăm că multe dintre elemente s-au păstrat şi în cadrul voievodatelor medievale:
– acestea erau conduse de un voievod.
– acesta, la rîndul său, era ajutat de un sfat bătrînilor sau boierilor.
– principala bază juridică a comunităţii era „legea pămîntului”.
– se păstra caracterul preponderent conservator, patriarhal şi parţial autarhic.
– prinipala sursă de existenţă o constituia prelucrarea pămîntului, adică predomina principiul agrar.
Totuşi, cu timpul obştea sătească şi-a pierdut din importanţă şi valoare. Condiţiile externe vitrege, ulterioara suzeranitate otomană, au şubrezit aspectul obştii săteşti. Lovitura de graţie i-a fost dată în secolul XIX, cînd în spaţiul românesc, formele fără fond îşi fac loc cu coatele în cadrul societăţii româneşti. Obştile săteşti practic au fost desfiinţate prin intermdiul reformelor administrative, juridice, agrare şi ale învăţămîntului.
Obştea sătească a avut un rol însemnat în procesul de etnogeneză şi geneză statală a poporului român. Ea a constituit unica formă de organizare a muncii şi producţiei a poporului român între retragerea aureliană şi formarea primelor voievodate. În contextul marii migraţii a barbarilor, care a durat sute de ani, obştea sătească a reprezentat forma de rezistenţă a poporului român în faţa unor posibile asimilări. Mai mult, majoritatea populaţiilor care au intrat în contact direct cu obştile săteşti, au fost asilimilate de aceste. Şi nu în ultimul rînd, obştea sătescă a constituit garantul existenţei şi perpetuării specificului românesc pe durata mai multor veacuri, fiind mediul perfect în cadrul căruia a fost posibilă afirmarea adevăratelor valori ale neamului românesc. Şi cred că îl putem parafraza puţin pe Lucian Blaga zicînd: „Veşnicia s-a născut la sat, în obştea sătească”.

„Timp de un milieniu, de la retragerea aureliană (271) şi până la marea invazie mongolă din 1241, spaţiul carpatp-danubian a fost străbătut de populaţiile migratoare – germanice, slave şi turanice – în drum spre cele două capitale imperiale – Roma şi Bizanţ (Constantinopol). Goţi, huni, gepizi, avari, slavi, pecenegi, uzi, cumani, tătari s-au revărsat sau au atins acest spaţiu, lăsând urmele trecerii lor în descoperirile arheologice, în toponimie şi în limba română.

Oraşele atrăgeau, cu precădere, pe migratori prin bunurile adăpostite. Era firesc, aşadar, ca ele să dispară, ca urmare a atacurilor invadatorilor şi a refugierii populaţiei urbane în zonele rurale. Apărarea orăşenilor în oraşe, apoi strămutarea lor în zonele rurale sunt reflectate de două cuvinte din limba română: cel dintâi, cetate, derivă din lat. civitas (oraş), ceea ce arată că, iniţial, locuitorii oraşelor s-au apărat, la adăpostul fortificaţiilor, de prădăciunile migratorilor; al doilea cuvânt, pământ, derivă din lat. pavimentum (pardoseală, pavaj), reflex al deplasării în aşezările săteşti a locuitorilor oraşelor. Ruralizarea vieţii din Dacia a fost fenomenul caracteristic al mileniului migraţiei.

Formele comunitare de stăpânire şi cultivare a pământului, existente înaintea şi în perioada cuceririi romane, au devenit unica structură agrară. Obştile săteşti au constituit celula de bază a societăţii daco-romane, apoi româneşti, în mileniul migraţiilor. Ea a fost expresia unei multiple solidarităţi: de rudenie, de activitate economică, de viaţă socială, de afirmare militară. Obştea grupa iniţial pe descedenţii unui strămoş comun, un moş (cuvânt de origine geto-dacă, dovadă vechimea acestei organizări), de la care a derivat cuvântul moşie, care desemna pământul stăpânit în devălmăşie de ceata de neam. Este caracteristic pentru convieţuirea daco-romană că moşul mai era numit şi bătrân, derivat – cum s-a arătat – din lat. veteranus (soldat lăsat la vatră, după terminarea serviciului militar); de asemenea, este la fel de sugestiv pentru simbioza daco-romană că descendenţii moşului trăiau în sate, cuvânt ce îşi are originea în lat. fossatum, loc înconjurat cu şanţuri, ceea ce arăta că aşezările cetelor de neam (obştile) erau apărate cu şanţuri; este de asemenrea vrednic de amintit, în acest context, că un şir de termeni privind conflictele militare şi armamentul timpului sunt de origine latină: luptă < lucta; bătaie < batt(u)alia; armă < arma; arc < arcus; săgeată < sagitta; coif < cuffea; scut < scutum. Obştile săteşti au asigurat, în acelaşi timp, continuitatea etnică, fiind un puternic factor în procesul de asimilare a migratorilor. Faptul s-a datorat caracterului băştinaş al obştii. Întrarea în obşte se făcea prin căsătorie sau «înfrăţire», iar mai târziu, prin cumpărare de pământ, dar toate numai cu aprobarea comunităţii. «Obştea este băştinaşă şi tot băştinaşi trebuiau să fie toţi membrii ei. Cum obştea era persoană juridică numai în deplinătatea membrilor săi, nu şi individual, este lesne de înteles ce consecinţe pe plan lingvistic, etnic şi cultural a avut fixarea caracterului băştinaş al obştii în cadrul statutului său juridic.» (Eugen Zaharia)

Activităţile economice de bază ale obştilor săteşti erau cultivarea pământului şi creşterea sedentară a vitelor. Vatra satului era înconjurată de trupurile de moşie, care cuprindeau terenul arabil, izlazul şi pădurea. Chiar dacă practicile de cultură a pământului – folosirea până la epuizare a unui lot, lăsat apoi în moină, şi deplasarea pe un alt lot desţelenit – implicau mobilitatea culturilor agricole, rotirea se făcea în limitele trupului de moşie. Obştea sătească avea un suport teritorial, comunitatea umană şi pământul formând un ansamblu unitar. Atât de strânsă a fost legătura între om şi pământ, chiar în condiţiile atât de vitrege ale migraţiei popoarelor, încât în limba română – singura între limbile latine – termenul care desemnează organizarea politico-teritorială, ţară, derivă din lat. terra (pământ), în timp ce în franceză, italiană, spaniolă şi porturgheză el derivă din lat. pagus (sat): pays, paese, païs. Obştea sătească a fost cel mai important element al continuităţii etnice şi teritoriale.

În Moldova, unde, întemeirea statului medieval a însemnat subordonarea structurilor politico-teritoriale faţă de domnia «descălecătoare», s-a menţinut, câteva secole încă, autonomia unor confederaţii de obşti, numite de Dimitrie Cantemir, care le semnalează existenţa şi persistenţa, republici: Câmpulung-Suceava, Vrancea şi Tigheciul (Fălciu), zone de autoguvernarea ţărănească, aflate sub autoritatea domnului ţării.

În cadrul obştilor şi a confederaţiilor de obşti s-a elaborat, în timp, un ansamblu de norme ale dreptului consuetudinar, al cărui nume, obiceiul pământului, relevă încă o dată profunzimea legăturii dintre oameni şi pământ.”

(Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pp. 40-42)